Deseori Îl vedeam în Grădina Ghetsimani. Dacă nu venea la răsăritul soarelui, atunci venea la apusul lui. Dacă nici la apus, atunci venea la miezul nopţii. Eram atât de obişnuită cu Prezenţa Lui, încât doream mereu să se aşeze sub pomul unde eram eu. Prezenţa Lui aducea lumină, frumuseţe, viaţă. Surorile mele nu mă înţelegeau de ce Îl aştept atât de mult.
Da, Îl aşteptam mereu. Dar de fiecare dată cu inima strânsă: Îmi era frică că va veni pentru ultima dată. Căci eu am înţeles din rugăciunile Lui că trebuie să fie răstignit pentru păcatul acestei lumi.
A venit şi ziua aceea… L-am văzut de departe, dar părea că nu era El. Avea ochii înspăimântaţi şi era mâhnit. A căzut în genunchi îndată ce a intrat in Grădină. Toată Grădina s-a înfiorat de parcă-L văzuse pentru prima dată. A căzut la pământ şi a început să strige: “Ava, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu.”
S-a ridicat şi a plecat spre ucenicii Săi. Le-a spus ceva şi iar a venit, şi S-a rugat aceleaşi cuvinte a doua, şi a treia oară, dar „A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte, şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.”
Cerul se părea că are altă culoare, iarba se ascundea. El era într-o întristare ca de moarte.
Am înţeles că suferea şi încercam să conving ramul pe care eram să se plece mai jos ca să-L pot mângâia, dar fără nicio şansă. Ramurile se grămădeau în jurul tulpinii de atâta tristeţe. Surorile mele se uscau văzând cu ochii, dar eu plângeam şi încercam să arunc picături de rouă spre El ca să-I fac chinul mai uşor. Doream să-L mângâi, dar nu era posibil să ajung la El, căci şi aerul din jurul Lui era dur din cauza tristeţii.
Am rămas aşa înfiorată, privindu-L cum se târa pe pământ, cum ridica ochii spre cer ca spre ultima speranţă. Priveam cum cădeau picături de sânge din corpul Lui. Haina de pe El se zbătea încontinuu şi se părea că nu suporta tristeţea din sufletul îndurerat. Se cutremura sufletul Lui şi aveam impresia că luptă cu două sau trei armate de oameni.
Îţi mărturisesc că era îngrozitor.
Nu am cuvinte să-ţi spun cum a avut puterea să iasă din Grădină…
Şi toate acestea le-a suferit pentru că păcatul omului trebuia iertat prin El.
Nu sunt om, nu am suflet, nu ştiu ce-i păcatul, nu ştiu multe despre Isus decât ceea ce ţi-am spus aici, dar, tu, care eşti om să nu-ţi piese de chinul despre care ţi-am povestit?
Vrei să ştii cine sunt eu?
Sunt unica frunză din Grădina Ghetsimani. De ce unica? Pentru că în ziua aceea totul, dar absolut totul s-a uscat în Grădina Ghetsimani, că nici pietrele, nici arborii, nici o plantă nu a fost în stare să supravieţuiască acelei stări apăsătoare de chin şi de suferinţă sfâşietoare.
Și El a murit pentru ca tu și eu să trăim!!!
De aceea sunt îndragostită de El, de Isus, care e “cel mai frumos dintre oameni”(Ps.45:2).
